Un tip popular!?

astazi a fost a patra zi consecutiva petrecuta de petru la cresa – un record – dupa doua luni in care mai mult a bolit. nu insist pe capitolul boala, pentru ca sper ca este unul incheiat pentru o perioada de timp macar rezonabila…

primele doua zile dintre acestea patru au fost… normale, obisnuite, zile in care ne-am intrebat unii pe altii ce face?, cum e?, are febra sau  nu?, a inceput sa manance? etc… zile in care ne-am bucurat unii de altii cum am stiut mai bine:D.

ziua de ieri, insa, m-a facut sa ma intreb pana la a transforma indoiala in refren si obsesie: e golan, smecher si popular? SAU baietelul meu e „pokemonul” grupei? inca nu stiu si habar nu am ce sa fac sa aflu.

DAR… sa incep de undeva… de ieri pe la 16.30: ne-am dus sa-l luam, eu foarte hotarata sa aflu ce e cu copilul de vine acasa si, fara sa se dezbrace, incepe sa bata cu pumnii si picioarele in frigider si e capabil sa manace ore in sir aproape orice, desi mereu ni se spune ca petru manaca tot, doarme si se joaca, se simte bine si plange foarte putin, mai mult de forma (cred eu). Si… in timp ce noi, parintii semi-ingrijorati, vorbeam cu cele doua ingrijitoare in fata usii de la clasa, in spatele celor doua doamne (deci exact sub ochii nostri), se petreceau niste lucruri pe cat de amuzante, pe atat de ingrijoratoare:)). Petru nu se vedea si nici nu se auzea, iesise din raza noastra vizuala, dar ceilalti copii din clasa (toti cu aproximativ 1 an mai mari decat el), incepusera sa se agite si sa isi „manifeste entuziasmul” unii batand din palme, altii razand si batand din palme, altii sarind „ca mingea”, razand si batand din palme… Mai simplu spus, in ovatiile colegilor de cresa, cel mai golan din grupa (sau cel mai pokemon), facea ceva interesant si probabil interzis. Si, cum Petru nu se vedea de ceva vreme, m-a strafulgerat gandul ca tocmai el e subiectul ovatiilor. Hmmm… O mama stie intotdeauna, se spune…:))

Evitand cat am putut de subtil privirile celor doua „doamne”, am incercat sa ma strecor printre ele si tocul usii, sa vad si eu ce e asa amuzant si antrenant. Si l-am vazut pe „dihanie” venind spre noi si spre „public”, imbujorat de placerea gloriei obtinute cu cateva secunde inainte, si agitandu-si incantat pumnii stransi si plini de surprize. Cand a ajuns in fata decanilor de varsta din clasa, Adi si Luca, cei mai agitati sustinatori ai eroului in cauza si ai actiunii lui, a deschis pumnii si ne-a lasat sa vedem doua foste flori vii, rosii, smulse proaspat de pe crengile plantei „sporul casei” instalate pe pervaz. „Mare chestie”… s-ar putea spune… De acord, dar florile sunt preferatele asistentei de la grupa care in acea zi lucrase de dimineata si probabil nu plecase de mult timp… Le iubeste, le ingrijeste, le alinta… Ne-am uitat unii la altii toti patru, cei doi parinti ai vinovatului si cele doua ingrijitoare, iar cea mai curajoasa dintre noi patru a deschis gura si a spus dintr-o suflare: „Nu ii spunem nimic Ivonei, poate ca nu observa!” Ceilalti trei am aprobat dand din cap, neindraznind sa obiectam si respirand usurati ca gasise cineva o solutie salvatoare.

Intre timp, Petru se foia tantos prin mijlocul adulatorilor lui, care nu indrazneau sa-l bata pe umar in semn de admiratie, incurajare, multumire, ci radeau si bocaneau din picioare stransi unii in altii si privind spre noi aproape cu sfidare tampa si fericita, pregatiti chiar de o mica revolutie in cazul in care situatia o impunea. N-am certat copilul in fata adoratorilor, ca nu se face, si am incercat sa nu insist asupra subiectului, dar nu m-am putut abtine sa intreb: „Daca tot se bucura toti asa, de ce nu le-au rupt pana acum? Cum de mai are planta aia flori?” „Pai ei stiu toti ca nu au voie sa se apropie de ea si nu se apropie!” a venit si raspunsul. „Aham!”, am zis eu… desi nu intelegeam nimic.

De atunci ma tot intreb tot felul de chestii: Petru a lipsit atat de mult de la cresa incat nu stie nici regulile simple de acolo? Stie regula si face ceva pe ea? E pe cale sa devina (sau si mai rau – e deja) golanul clasei numai de dragul aplauzelor? E un mic speculant patentat care nu rateaza nicio ocazie sa isi duca la indeplinire planurile diabolice? etc… si recunosc ca cel mai tare m-a durut o intrebare la polul opus, cea pe care am tot incercat sa o alung, dar degeaba: L-au intaratat baietii mai mari si l-au convins/provocat/indemnat sa faca ceva ce ei stiau ca poate avea urmari semnificative? Adica l-au luat de pokemon? hmmmm… din pacate, cred ca da, si tot din pacate o mama cam stie, asa se spune:).

M-am framantat toata seara de ieri si cateva ore astazi. Cand incepuse sa-mi treaca si sa mai uit a venit iar momentul sa iau „dihania” de la cresa. Am batut timid la usa, am intredeschis-o si m-am uitat cu frica spre planta de pe pervaz. In timp ce Petru se repezea ca niciodata la mine stringand fericit „mama” (un apelativ care ii este rezervat numai tatalui lui!!!), eu incercam sa ma conving ca nu vad bine. „Sporul casei” ramasese doar o tufa banala de frunze verzi, fara niciuna dintre florile mici si rosi si muuuuuuulte pe care le avea cu o zi inainte. Cele doua ingrijitoare s-au uitat una la alta, iar cea curajoasa dintre ele a intrebat: „Ii spunem? Nu ca pe un repros, ii spunem doar asa, ca sa stie!?” Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, am vrut sa o iau la sanatoasa numai ca sa nu mai aud ce stiam deja: Petru smulsese una cate una, tacticos, absolut toate florile si le ordonase pe masa de la intrare. Actiunea avusese loc in timp ce ceilalti incercau sa se trezeasca si erau imbracati si dati jos din paturi. El se trezise primul, ceruse pe limba lui sa fie dat jos din pat si trimis in clasa de alaturi, isi dusese planul la indeplinire si aranjase frumos trofeele undeva cat mai la vedere, asteptand ovatiile, prosternarile, aplauzele si osanalele supusilor lui (sau ale asupritorilor!?).

In fine, avand in vedere ca azi nu a facut febra si acum doarme linistit, maine il duc iar la cresa si am sa dau nas in nas cu Ivona, stapana florii. Sigur am sa ma opresc in drum la o florarie… Dar cum fac cu intrebarea: „Golan sau pokemon!?” Unde mai punem ca azi i-am cumparat noi, ca doi pokemoni, in timp ce el desfigura o planta nevinovata, o masa si doua scaune pictate si pe cei 7 pititci ai albei ca zapada!? N-am avut cum sa le ascundem, erau frumos aranjate in camera lui si il asteptau – dar oricum nu l-au impresionat!:D