Mi se pare incredibil ca nu am mai scris din 2012 aici!
Petru e mai mult decat bine.Peste o luna implineste 4 ani!!!!
Recunosc, scriu mult despre el pe facebook, aproape zilnic. Dar astazi am sa incep sa strang toate postarile de acolo, sa le mut aici si sa scriu doar aici.
Pana la urma, asta este prima casa a povestii noastre impreuna. Ne place aici. Ne intoarcem.
Si imi doresc ca Petru sa aiba intr-un singur loc toate povestile pe care le-a inspirat!:)
Eu şi Petru ne uităm pe geam. El vede o girafă, eu văd doar turnul paraşutiştilor din parcul 23 august.
Cine are dreptate oare?
… nu e simplu: pamperşi schimbaţi, nopţi nedormite, vizite la doctor, plimbări inerente pe la spital, program blocat, dus la creşă- luat de la creşă zilnic – pe-astea le-am trăit deja, vor mai veni cu siguranţă multe altele de trăit de care încă habar nu am.
să fii tată în acelaşi timp este atât de simplu de frumos: o ieşire la grădina zoologică într-o zi de toamnă însorită.
recomand! 🙂
Suntem bine, mari, sanatosi si fericiti. In perioada descoperirilor de tot felul. In cel de-al doilea an de cresa, care pare a nu mai fi la fel de amuzant ca primul. Daca in primul an Petru ne teroriza sambata si duminica la ora 5.30 dimineata batand cu pumnii in usa de la intrare pentru ca vroia la cresa, anul asta ne anunta in fiecare seara „Maine nu merge la cresa!”
Altfel, suntem in faza agramata, o faza care dureazaaaaaaaa. Si in faza escrocheriilor sentimentale.:))
Cel mai des, Petru foloseste cuvintele „multumesc”, „te rog”, „cu placere”, iar asta e o chestie de care suntem mandri. Cand vine vorba de constructii ceva mai complicate, de propozitii sau fraze, e mai dificil. Am sa transcriu doar cateva:)
„Baietii mari nu are suzeta. Petru e baiat mare”
„Ma doare picioarele!”
„A pacut pipi pa el!”
„Cine paceti asa?” (Cine face asa? – legat de zgomote care se aud)
„Vrea lapte cu cacao!”
„Merge in camera ta”
„S-a sculat si eu!”
„Si mie ma bucur!”
„A pacut toate coastele, Stelica!” (Ti-am facut toate poftele, Stelica! – Stelica fiind orice dinozaur pe care il primeste)
si „Te iubesc, iubirea mea!”
Asta cu „iubirea mea” a invatat-o cat am stat in vacanta la casa de la tara, la buni, mama, Petru si buni. Fara tata!
A fost o perioada in care am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior, in care nu intreba de tati pentru ca era prea ocupat, sau spunea doar ca „tati are treaba” – lucru adevarat. Nu stiu daca am apucat deja sa scriu aici, dar Petru e fan inrait tati! Iar eu sunt cateodata „baba rea”, ca mastera din Alba ca Zapada, iar adesea, cand ma duc si eu seara sa ma culc in propriul pat, colonizat pana la acea ora de tati si Petru, propriul copil imi arata usa si ma indeamna cu o voce dulce, dar insistenta „merge camera ta, mami!”, adica sa ma duc sa ma culc in camera copilului, sa-l las pe copil cu preferatul lui sa se lafaie in dormitorul mare.
Si totusi, am avut si eu momentul meu de glorie – la tara! :)) Cateva zile in care Petru nu m-a scos din „iubirea mea, sunt aici!”, „face nani, iubirea mea!”, „merge in gradina cu cizmele de cauciuc, iubirea mea!”. Dupa ce ma curta intens timp de cateva ore, inevitabil auzeam si „Cumpere ciocolata, iubirea mea!”:))
Am crezut si recunosc ca am sperat ca ne vom intoarce acasa si am sa raman iubirea lui! Dupa 10 zile impreuna, am intrat pe usa si am redevenit invizibila pentru el!:))
Desi cateodata am placerea sa aud din nou acest refren: „Cumpere ciocolata, iubirea mea!”
acum 2 saptamani, un prieten patruped din rasa canina scotish terrier te-a muscat. era duminica, asa ca nu am mai pierdut timpul si am dat o tura pe la chirurgie la Budimex ( 3 copci si mult curaj din partea ta), apoi ne-am oprit la spitalul Matei Bals, loc in care tu si mama ta ati stat pana a doua zi.
ai primit antibiotic intravenos, ai primit vaccin, etc. te-ai comportat admirabil, ai fost un adevarat erou.
de atunci te-ai vindecat, ti s-au scos si firele, esti bine.
esti un baiat bun si curajos, sa tii minte asta.
te iubim.
si asta nu e bine.
intre timp, ai facut 2 ani(prilej cu care chiar de ziua ta, pe 16feb 2012 ti-ai spart capul).
iti place tare la cresa si de 2 saptamani esti nervos rau PEnTRU ca nu mai dai pe acolo- ai facut varicela si joi, cand aproape iti trecuse,ti-ai spart grav de tot buza in cadrul jocului tau preferat: saritul degeaba in pat.
ne-am speriat tare- si tu la fel.
ieri mama ta a avut o zi de cosmar- a umblat cu tine pe la 3 spitale, iar un medic idiot a zis ca ar trebui sa te opereze la buza. noroc cu alt medic- de la alt spital- unul dintre cei mai tari chirurgi pentru copii de la noi- a zis ca esti ok si ca iti revii singur, ceea ce se pare ca ai si facut.
acum esti ok, buza s-a desumflat, totul bine.
iti spunem zilnic „te iubim”, dar probabil ca esti obisnuit sa citesti aici cuvintele astea, asa ca le scriu chiar acum: „te iubim”.
asa aratai ieri- prima poza/ asa aratai azi, cand am iesit amandoi la plimbare pe seara- a doua poza. nu inteleg de ce ti-ai pus ochelarii de soare si nici ce vedeai cu ei, pt ca aproape era noapte, dar ti-am respectat dorinta si te-am scos asa, cu ei pe ochi, chiar daca toata lumea se uita cel putin ciudat la noi doi 🙂
azi ai vorbit mult, asa mi-a zis mama ta la telefon: ” tataie”, „dudor” ( in traducere libera „Tudor”) , „cinci” si „tzitzi”. ( si te refereai chiar la tzatze, am inteles) 🙂
eu sunt undeva prin Moldova, intre Iasi si Botosani… si mi-e dor de tine si de mama ta.
Noapte buna!
va iubesc.
aceasta este mai mult o postare PEnTRU mine insumi decat PEnTRU tine, Petru…
este mai mult despre mine poate…
este o postare despre bunicii mei pe care nu i-am cunoscut.
tu i-ai cunoscut doar pe bunica mea, pe ” mamaie Geta” si pe ” Bunu’ „- bunicul mamei tale. ( el voia sa te vada la Olimpiada, dar erai oricum prea mic ca sa iti aduci aminte acum ceva, cred). intre timp Bunu’ s-a dus, iar pe „mamaie Geta” nu ai mai vazut-o.
eeeeei…. in fine….
eu am avut 2 bunici: Ion si Nae. ( unul din partea mamei, celalalt din partea lui tata, logic. :). pe ei nu i-am cunoscut niciodata. singurii „bunici” mi-au fost „mamaie Silvia” si „mamaie Geta”. la 5 ani, singurul bunic mi-a ramas „”mamaie Geta””. si inca imi este singurul bunic. si inca iti este singurul strabunic.
cele mai frumoase amintiri de cand eram copil sunt amintirile legate de bunici. de vacantele la Ploiesti, ( mamaie Geta- la curte- str. Spatari) si de mamaie Silvia- Bucuresti, str. Existentei. tin si acum minte cum mamaie Silvia imi aducea covrigi cu susan.- poate ca nu mi-a adus decat o data covrigi cu susan, dar ori de cate ori ma gandesc la mamaie Silvia, imi miroase a covrigi cu susan. tin minte cum, cand ma trezeam vara la mamaie Geta la Ploiesti, mirosea a gradina udata dis-de-dimineata. ea facea asta…. si mie, ori de cate ori ma gandesc la mamaie Geta, imi miroase a gradina udata dis-de-dimineata.
poate ca atunci vremurile erau mai asezate, poate ca atunci oamenii erau mai linistiti, viata mai tihnita, bunicii mai … „de la tzara” si nepotzii mai… „nepotzi”. poate ca atunci … sau poate ca astazi…
PEnTRU mine, asa arata bunica. are parul alb si miroase a gradina udata dis-de-dimineatza. PEnTRU tine cum arata, Petru?
astazi a fost a patra zi consecutiva petrecuta de petru la cresa – un record – dupa doua luni in care mai mult a bolit. nu insist pe capitolul boala, pentru ca sper ca este unul incheiat pentru o perioada de timp macar rezonabila…
primele doua zile dintre acestea patru au fost… normale, obisnuite, zile in care ne-am intrebat unii pe altii ce face?, cum e?, are febra sau nu?, a inceput sa manance? etc… zile in care ne-am bucurat unii de altii cum am stiut mai bine:D.
ziua de ieri, insa, m-a facut sa ma intreb pana la a transforma indoiala in refren si obsesie: e golan, smecher si popular? SAU baietelul meu e „pokemonul” grupei? inca nu stiu si habar nu am ce sa fac sa aflu.
DAR… sa incep de undeva… de ieri pe la 16.30: ne-am dus sa-l luam, eu foarte hotarata sa aflu ce e cu copilul de vine acasa si, fara sa se dezbrace, incepe sa bata cu pumnii si picioarele in frigider si e capabil sa manace ore in sir aproape orice, desi mereu ni se spune ca petru manaca tot, doarme si se joaca, se simte bine si plange foarte putin, mai mult de forma (cred eu). Si… in timp ce noi, parintii semi-ingrijorati, vorbeam cu cele doua ingrijitoare in fata usii de la clasa, in spatele celor doua doamne (deci exact sub ochii nostri), se petreceau niste lucruri pe cat de amuzante, pe atat de ingrijoratoare:)). Petru nu se vedea si nici nu se auzea, iesise din raza noastra vizuala, dar ceilalti copii din clasa (toti cu aproximativ 1 an mai mari decat el), incepusera sa se agite si sa isi „manifeste entuziasmul” unii batand din palme, altii razand si batand din palme, altii sarind „ca mingea”, razand si batand din palme… Mai simplu spus, in ovatiile colegilor de cresa, cel mai golan din grupa (sau cel mai pokemon), facea ceva interesant si probabil interzis. Si, cum Petru nu se vedea de ceva vreme, m-a strafulgerat gandul ca tocmai el e subiectul ovatiilor. Hmmm… O mama stie intotdeauna, se spune…:))
Evitand cat am putut de subtil privirile celor doua „doamne”, am incercat sa ma strecor printre ele si tocul usii, sa vad si eu ce e asa amuzant si antrenant. Si l-am vazut pe „dihanie” venind spre noi si spre „public”, imbujorat de placerea gloriei obtinute cu cateva secunde inainte, si agitandu-si incantat pumnii stransi si plini de surprize. Cand a ajuns in fata decanilor de varsta din clasa, Adi si Luca, cei mai agitati sustinatori ai eroului in cauza si ai actiunii lui, a deschis pumnii si ne-a lasat sa vedem doua foste flori vii, rosii, smulse proaspat de pe crengile plantei „sporul casei” instalate pe pervaz. „Mare chestie”… s-ar putea spune… De acord, dar florile sunt preferatele asistentei de la grupa care in acea zi lucrase de dimineata si probabil nu plecase de mult timp… Le iubeste, le ingrijeste, le alinta… Ne-am uitat unii la altii toti patru, cei doi parinti ai vinovatului si cele doua ingrijitoare, iar cea mai curajoasa dintre noi patru a deschis gura si a spus dintr-o suflare: „Nu ii spunem nimic Ivonei, poate ca nu observa!” Ceilalti trei am aprobat dand din cap, neindraznind sa obiectam si respirand usurati ca gasise cineva o solutie salvatoare.
Intre timp, Petru se foia tantos prin mijlocul adulatorilor lui, care nu indrazneau sa-l bata pe umar in semn de admiratie, incurajare, multumire, ci radeau si bocaneau din picioare stransi unii in altii si privind spre noi aproape cu sfidare tampa si fericita, pregatiti chiar de o mica revolutie in cazul in care situatia o impunea. N-am certat copilul in fata adoratorilor, ca nu se face, si am incercat sa nu insist asupra subiectului, dar nu m-am putut abtine sa intreb: „Daca tot se bucura toti asa, de ce nu le-au rupt pana acum? Cum de mai are planta aia flori?” „Pai ei stiu toti ca nu au voie sa se apropie de ea si nu se apropie!” a venit si raspunsul. „Aham!”, am zis eu… desi nu intelegeam nimic.
De atunci ma tot intreb tot felul de chestii: Petru a lipsit atat de mult de la cresa incat nu stie nici regulile simple de acolo? Stie regula si face ceva pe ea? E pe cale sa devina (sau si mai rau – e deja) golanul clasei numai de dragul aplauzelor? E un mic speculant patentat care nu rateaza nicio ocazie sa isi duca la indeplinire planurile diabolice? etc… si recunosc ca cel mai tare m-a durut o intrebare la polul opus, cea pe care am tot incercat sa o alung, dar degeaba: L-au intaratat baietii mai mari si l-au convins/provocat/indemnat sa faca ceva ce ei stiau ca poate avea urmari semnificative? Adica l-au luat de pokemon? hmmmm… din pacate, cred ca da, si tot din pacate o mama cam stie, asa se spune:).
M-am framantat toata seara de ieri si cateva ore astazi. Cand incepuse sa-mi treaca si sa mai uit a venit iar momentul sa iau „dihania” de la cresa. Am batut timid la usa, am intredeschis-o si m-am uitat cu frica spre planta de pe pervaz. In timp ce Petru se repezea ca niciodata la mine stringand fericit „mama” (un apelativ care ii este rezervat numai tatalui lui!!!), eu incercam sa ma conving ca nu vad bine. „Sporul casei” ramasese doar o tufa banala de frunze verzi, fara niciuna dintre florile mici si rosi si muuuuuuulte pe care le avea cu o zi inainte. Cele doua ingrijitoare s-au uitat una la alta, iar cea curajoasa dintre ele a intrebat: „Ii spunem? Nu ca pe un repros, ii spunem doar asa, ca sa stie!?” Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, am vrut sa o iau la sanatoasa numai ca sa nu mai aud ce stiam deja: Petru smulsese una cate una, tacticos, absolut toate florile si le ordonase pe masa de la intrare. Actiunea avusese loc in timp ce ceilalti incercau sa se trezeasca si erau imbracati si dati jos din paturi. El se trezise primul, ceruse pe limba lui sa fie dat jos din pat si trimis in clasa de alaturi, isi dusese planul la indeplinire si aranjase frumos trofeele undeva cat mai la vedere, asteptand ovatiile, prosternarile, aplauzele si osanalele supusilor lui (sau ale asupritorilor!?).
In fine, avand in vedere ca azi nu a facut febra si acum doarme linistit, maine il duc iar la cresa si am sa dau nas in nas cu Ivona, stapana florii. Sigur am sa ma opresc in drum la o florarie… Dar cum fac cu intrebarea: „Golan sau pokemon!?” Unde mai punem ca azi i-am cumparat noi, ca doi pokemoni, in timp ce el desfigura o planta nevinovata, o masa si doua scaune pictate si pe cei 7 pititci ai albei ca zapada!? N-am avut cum sa le ascundem, erau frumos aranjate in camera lui si il asteptau – dar oricum nu l-au impresionat!:D
try{ clicky.init(66497138); }catch(e){}
Petru's Blog 